“Biserica Ortodoxă a ridicat între 1990 şi finele lui 2004 aproximativ 2.000 de lăcaşuri de cult, alte circa 1.000 fiind în curs de construire. Aceasta plasează media anuală în jur de 200 de biserici.
Doar în cazul Bisericii Penticostale se mai poate vorbi despre o activitate atât de intensă de înfiinţare de noi lăcaşuri de cult – într-un interval de nici zece ani (1995-2003) au apărut aproximativ 1.000 de noi biserici, procentul de creştere fiind de circa 75% şi corespunzând unei creşteri a membrilor acestui cult cu aproximativ 50%”.
Autorii – Liviu Andreescu, în colaborare cu Emil Moise şi Judit-Andrea Kacsó – spun că: “Ascendenţa Bisericii Ortodoxe nu se reduce însă la simpla superioritate numerică a lăcaşurilor de cult, ci la vizibilitatea şi prezenţa socială a acestora. În timp ce din multele lăcaşuri neoprotestante apărute după 1989 doar o parte au fost ridicate, restul fiind amenajate în construcţii sau case preexistente cumpărate ori închiriate, cele 3.000 de biserici ortodoxe au fost practic toate construite din temelii”.
…
Raportul „Stat şi religii, o relaţie transparentă?”, publicat în 2008 de APADOR –CH, face o trecere în revistă a modului în care alte state ale lumii au ales să-şi ajute cultele. Conform studiului amintit, există state ce finanţază cultele de la buget şi altele care intermediază relaţia financiară dintre enoriaşi şi biserică prin colectarea unor taxe pe care credincioşii consimt să le plătească pentru biserică.
Conform aceluiaşi studiu APADOR CH, în România două culte neoprotestante refuză ajutorul de stat: Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea şi Cultul Creştin Baptist din România-Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste. De asemenea nici Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova” nu solicită sub nici o formă sprijin financiar din partea statului. Acest lucru este o consecinţă atât a principiului cultului, conform căruia biserica ar trebui să fie separată de stat, cât şi a percepţiei că a obţine bani de la stat implică proceduri extrem de complicate.
Potrivit site-ul oficial al Secretariatului de Stat pentru Culte, instituţia prin care se derulează toate fondurile bugetare alocate bisericilor, în România sunt:
- 265 de lăcaşuri de cult şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase pentru Martorii lui Iehova;
- 124 temple, sinagogi şi case de rugăciune pentru Cultul Mozaic;
- 77 de geamii şi mesgiduri pentru Cultul Musulman;
- circa 220 de biserici evanghelice; 678 de adunări (biserici) ale Bisericii Creştine după Evanghelie;
- 1.185 de biserici adventiste de ziua a 7-a;
- 1.343 de biserici şi 7879 filii penticostale;
- 1800 biserici baptiste;
- 16 biserici armene;
- 143 de biserici protestante unitariene;
- 45 de biserici evanghelice luterane;
- 265 de biserici evanghelice C.A.;
- 506 parohii şi 96 filii ale Bisericii Reformate; 1000 de biserici şi capele romano-catolice;
- 763 de parohii ale Bisericii Romane unite cu Roma, plus alte 280 de biserici în construcţie.
Biserica Ortodoxă Română, care întruneşte adeziunea a peste 80% din populaţia ţării, conform recensământului din 2002, are următoarele aşezăminte: 14.574 locaşuri de cult: 63 catedrale , 10.580 biserici parohiale, 2.072 biserici filiale, 433 biserici de mânăstiri, 208 biserici de cimitir, 12 biserici fundaţionale, 48 biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 74 paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi capele în instituţiile bugetare (89- în armată şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, 37- în penitenciare, 166- în spitale, 50- în unităţi de învăţământ şi 61-în aşezăminte de ocrotire socială).
EVZ.ro-Câte biserici sunt oficial în România
Anul 1948 marchează instaurarea oficială a comunismului în România. În acest context, cultele religioase în general şi cele neoprotestante în special, trebuiau atent supravegheate şi îndrumate pentru a se conforma directivelor regimului. De indrumare, control şi supraveghere se ocupau mai multe institutii. Departamentul Cultelor, numit anterior Ministerul Cultelor, a fost una dintre aceste instituţii care avea ca activitate supravegherea şi controlul cultelor religioase şi al credincioşilor acestora. Aceste sarcini erau duse la îndeplinire de către inspectorii Departamentului Cultelor, care realizau note informative, rapoarte, referate cu privire la activitatea desfăşurată şi la ,,aspecte din cadrul cultelor neoprotestante”. Un astfel de aspect îl reprezentau intelectualii neoprotestanţi. Situaţia acestora este prezentată în cadrul acestui articolul, unde sunt integrate şi două documente despre intelectualii neoprotestanţi din judeţele Cluj şi Iaşi. Documentele reprezentă părţi din referatele prezentate de către inspectorii teritoriali cu ocazia unor şedinţe de instruire.
Intelectualii neoprotestanţi din judeţul Cluj în anul 1977
În ceea ce priveşte situaţia intelectualilor neoprotestanţi din judeţul Cluj lipseşte referatul prin care era analizată situaţia acestora, însă există un tabel care probabil era ataşat referatului, reprezentând intelectualii neoprotestanţi din judeţ.
Tabel nominal reprezentând intelectualii aparţinând diferitelor culte neoprotestante
şi secte ilegale religioase depistaţi pe raza judeţului Cluj
Intelectualii neoprotestanţi din judeţul Iaşi în anul 1980
În cazul judeţului Iaşi, există un referat al inspectorului judeţean prin intermediul căruia acesta analizează situaţia intelectualilor care aveau o atitudine ostilă faţă de regim. Astfel, este prezentată situaţia din cadrul cultului adevntist de ziua a şaptea, baptist şi creştin după Evanghelie. Cultul penticostal nu a necesitat o astfel de analiză deoarece în cadrul acestuia ,,nu există intelectuali care să fie semnalaţi cu o activitate deosebită”. Dintre cele trei culte, cel baptist ridica cele mai multe probleme Departamentului Cultelor la începutul anului 1980, dovadă fiind şi faptul ca acesta avea menţionaţi trei intelectuali cu o atitudine necorespunzătoare, pe când celelalte numai unul. Principalele aspecte negative menţionate în cadrul documentului sunt următioarele: colportaj ilegal cu materiale religioase, fanatismul religios şi întreţinerea de relaţii cu străinii. Mănăstireanu Dan din cadrul cultului baptist este singurul intelectual dintre cei 5 menţionaţi de către document despre care se spune că a ,,avut manifestări duşmănoase”, motiv pentru care activitatea sa este urmărită de către organele Departamentului Cultelor.
Referat privind activitatea unor membrii ai cultelor neoprotestante
din judeţul Iaşi, membri care sunt intelectuali
Biserica Evanghelică Română este o mişcare creştină evanghelică, născută pe pământul României în anii 1920‑1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu (traducătorul Bibliei folosită de cultele evanghelice) şi Teodor Popescu (fost preot la biserica „Sfântul Ştefan” din Bucureşti). Prin lucrarea acestora, câteva sute de credincioşi construiesc pe Str. Carol Davila nr. 48 din Bucureşti, în anul 1926, o biserică creştină de 1.000 locuri, care avea să devină centrul unei noi mişcări.
La solicitarea autorităţilor, pentru a fi deosebiţi de alţi credincioşi, din anul 1927, noua mişcare creştină a purtat numele de „Creştinii după Scriptură”, organizată oficial sub formă de asociaţie. În foarte scurt timp, s‑au deschis biserici în Ploieşti, Câmpulung, Târgovişte, Rucăr, Buzău, Piteşti, Bârlad, Braşov şi alte locuri.
În anul 1939, asociaţia „Creştinii după Scriptură”, constrânsă de regimul vremii, a fuzionat cu asociaţia „Creştinii după Evanghelie” şi astfel, deşi erau deosebiri din punct de vedere dogmatic şi al practicilor de cult, au alcătuit o unitate din punct de vedere organizatoric: „Cultul Creştin după Evanghelie”. Interzişi în timpul războiului, odată cu „Creştinii după Evanghelie” şi împreună cu aceştia, li se permite, în 1946, să‑şi reînceapă activitatea.
După decembrie 1989, „Conferinţa generală a reprezentanţilor bisericilor”, care a avut loc la Bucureşti (27 ianuarie 1990), a hotărât desprinderea din „Cultul Creştin după Evanghelie” şi funcţionarea ca un cult independent, sub numele de „Biserica Evanghelică Română”.
Biserica Evanghelică Română, după pilda primilor creştini, practică botezul casei creştine, deci şi a copiilor, prin cufundare în apă. Mântuirea şi trăirea unei vieţi după voia Domnului nu se capătă prin botez, ci prin credinţă personală în Domnul Isus Hristos.
În Biserica Evanghelică Română toţi credincioşii sunt fraţi. Nu există cler sau ierarhi. Iisus Hristos este conducătorul Bisericii.
La nivel central este un Sfat de Fraţi pe ţară, ales dintre credincioşii cei mai reprezentativi, care supraveghează şi coordonează buna desfăşurare a vieţii bisericilor şi un comitet de conducere care reprezintă interesele Bisericii în relaţiile cu statul.
În biserică se practică cântarea comună, neexistând cor sau instrumente muzicale.
Credincioşilor nu li se impun taxe pentru susţinerea bisericii.
Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000.
Publicaţia periodică a Bisericii este „Adevărul Creştin” ‑ foaie de zidire sufletească, ce apare o dată la două luni. Cultul tipăreşte şi alte lucrări teologice necesare.
B.E.R. are relaţii frăţeşti cu Bisericile Creştine Evanghelice din S.U.A., Biserica Evanghelică din Olanda, Adunările Evanghelice Libere din Germania.
Biserica Evanghelică Română, fiind o mişcare născută în România, de vârstă relativ tânără ‑ 70 de ani ‑ nu are corespondent în străinătate.
| Documente ataşate |
|---|
| » Statutul Bisericii Evanghelice Romane |
Creştinii după Evanghelie consideră că înaintaşii lor sunt acei creştini care, după ce împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul, au considerat că bisericile legalizate şi‑au pierdut menirea vie de a vesti Evanghelia. Astfel, din acea vreme au existat grupuri de creştini, autointitulaţi „liberi”, care răspândeau cuvântul lui Dumnezeu. Conturarea lor mai clară are loc odată cu Reforma religioasă, datorită traducerii Bibliei în diferite limbi.
În România primul grup de “Creştini liberi”, din care s‑a format asociaţia şi apoi Cultul Creştin după Evanghelie, a luat fiinţă la Bucureşti în 1899 sub influenţa unor misionari străini. La început, aria lor de răspândire a fost limitată la străinii care locuiau în Bucureşti. Ulterior, au cucerit adepţi şi în rândul românilor.
În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933 ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după Scriptură, formând Cultul Creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I (Creştinii după Evanghelie, propriu‑zişi), care practică botezul la majorat, şi ramura a II‑a, care practică botezul la naştere.
Din 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea de cult. După Revoluţia din decembrie 1989, cele două ramuri ale cultului s‑au despărţit, fiecare ramură alegându‑şi organe proprii şi desfăşurând activitate în mod independent. Ramura a doua s‑a intitulat Biserica Evanghelică Română.
În prezent există două culte distincte, Cultul Creştin după Evanghelie şi Biserica Evanghelică Română. La recensământul din anul 2002, au fost recenzaţi 44.476 de credincioşi ai Cultului Creştin după Evanghelie.
Sub aspect organizatoric, Cultul Creştin după Evanghelie este structurat astfel: la nivel local funcţionează comunitatea cu un număr de cel puţin 20 membri majori. În întreaga ţară sunt 678 de adunări (biserici); adunările au personalitate juridică şi sunt conduse de doi până la cinci „fraţi bătrâni” (prezbiteri), care sunt şi „vestitori ai Evangheliei” în comunitatea respectivă. În prezent cultul dispune de 724 vestitori.
În anul 1994 a fost hotărâtă crearea unei structuri organizatorice noi, comunitatea zonală; funcţionează 16 asemenea organisme, conduse de Sfatul de fraţi zonal, ales de adunarea generală; Sfatul de fraţi zonal alege un comitet de conducere.
La nivel central, Uniunea Bisericilor Cultului Creştin după Evanghelie este condusă de Sfatul de fraţi pe ţară, care alege conducerea operativă, formată din preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Organul suprem al Uniunii este Conferinţa generală ce se întruneşte o dată la 4 ani, care alege Sfatul de fraţi pe ţară şi confirmă conducerea operativă a Uniunii.
Cultul Creştin după Evanghelie are sub egida sa Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti „Timotheus” şi 5 şcoli biblice. Editează, din 1949, revista „Calea Credinţei”, precum şi revista „Ecouri creştine”. De asemenea, a tipărit mai multe lucrări teologice.
Din anul 1990, sub egida Cultului Creştin după Evanghelie funcţionează un număr de aprox. 40 de asociaţii şi fundaţii. Toate sunt persoane juridice şi îşi desfăşoară activitatea cu majoritatea membrilor cultului, unele având şi secţii de învăţământ, orfelinate, grădiniţe de copii, activităţi umanitare de ajutorare etc.
După decembrie 1989 s‑au reluat legăturile cu multe biserici evanghelice din străinătate, care s‑au manifestat prin evanghelizări şi schimburi de lucrări şi studii biblice, prin acţiuni de caritate.
„Adventus” înseamnă „revenire”, „a doua venire”; adventiştii readuc în atenţie textele scripturistice care vorbesc de întoarcerea lui Iisus pentru întemeierea împărăţiei sale. Această idee a fost susţinută de americanul William Miller (1782‑1849), care a şi stabilit pentru anii 1843‑1844 data celei de a doua veniri, profeţie care nu s‑a adeverit. Mai târziu, Hiram Edson şi în special soţii James şi Ellen White au răspândit această credinţă.
Începutul existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a fost marcat în ţara noastră de anul 1870, odată cu vizita pastorului polonez (fost preot catolic) Chehonsky. Până la primul război mondial existau un număr restrâns de comunităţi adventiste (Piteşti, Bucureşti, Sarighiol, Sibiu, Cluj etc.) cu credincioşi în majoritate de naţionalitate germană. În ciuda opresiunii şi a interdicţiei din partea statului, Biserica Adventistă s‑a extins.
În perioada interbelică s‑a creat organizaţia centrală sub denumirea de Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste (1921). Statutul bisericii a fost semilegal; o asociaţie religioasă, într‑o perioadă avea aprobare de funcţionare, apoi, în altă perioadă, era interzisă. Recensământul din anul 1930 a relevat existenţa a 16.102 adventişti.
În timpul celui de‑al doilea război mondial, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost pusă în afara legii, membrii şi pastorii fiind urmăriţi, persecutaţi şi condamnaţi la pedepse privative de libertate.
În anul 1946, pentru prima dată Biserica este recunoscută provizoriu, iar după promulgarea Constituţiei din anul 1948 se fac pregătirile în vederea recunoaşterii de către stat, care are loc în anul 1950, prin Decretul Prezidiului M.A.N. 1203/1950. Pe aceeaşi dată se aprobă Statutul şi mărturisirea de credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.
Elementele doctrinare specifice Bisericii Adventiste sunt următoarele:
‑ Domnul Isus Hristos este singurul preot şi mijlocitor între Dumnezeu şi om. El a lucrat mântuirea la Golgota iar acum, în templul din cer, o desăvârşeşte.
‑ A doua venire a lui Isus este singura soluţie pentru problemele omenirii. Ea va avea loc în curând.
‑ Sabatul zilei a şaptea este semnul distinctiv al unui Dumnezeu‑Creator.
‑ Nemurirea aparţine numai lui Dumnezeu; din cauza păcatului, omul este supus morţii. Moartea este un somn, în timpul căruia omul este cu totul inconştient.
‑ Trupul omului este Templul Duhului Sfînt ‑ fapt pentru care trebuie păstrat în deplină sănătate printr‑un mod de viaţă raţional, în armonie cu legile naturii.
Organul central de conducere al Bisericii este Uniunea de Conferinţe, care are în subordine 6 unităţi numite Conferinţe (Muntenia, Moldova, Oltenia, Transilvania de Sud, Transilvania de Nord şi Banat).
În total, conform recensământului din 2002, sunt 93.670 credincioşi, din care 6.900 sunt de etnie maghiară.
Corpul pastoral al bisericii este format dintr‑un număr de circa 340 de pastori. Totalul bisericilor locale de pe cuprinsul ţării este de 1.185.
Pregătirea deservenţilor de cult se face la Institutul Teologic Adventist de grad universitar, care funcţionează la Cernica, trei licee seminariale şi o şcoală postliceală sanitară la Brăila.
În cadrul cultului funcţionează mai multe asociaţii: ADRA (Agenţia Adventistă pentru Refacere şi Ajutor) ‑ o astfel de organizaţie există şi pe plan mondial, cu activitate recunoscută în caz de calamităţi sau catastrofe naturale, precum şi de ajutorare; AMICUS (Asociaţia Studenţilor Adventişti), „Sănătate şi temperanţă”, Asociaţia Copiilor şi Juniorilor Adventişti.
Biserica Adventistă dispune şi de un post de radio „Vocea Speranţei”, care emite la Bucureşti, Braşov, Constanţa şi Timişoara.
Biserica Adventistă are o casă de editură unde se editează lunar revista „Curierul Adventist”. O altă publicaţie bilunară este revista „Semnele Timpului”, revistă de cultură religioasă. Trimestrial se editează caietele de studii biblice pentru adulţi, tineret, copii, în aproximativ 55.000 exemplare.
Pe lângă acestea se mai publică lucrări cu caracter teologic, de popularizare, cursuri şcolare etc.
Conform doctrinei sale, Biserica Adventistă se defineşte drept una sfîntă, sobornicească şi apostolică. Ea este o biserică mondială, cuprinzând pe toţi credincioşii de pe glob care recunosc aceeaşi doctrină, respectă aceeaşi autoritate eclesiastică şi îşi asumă aceeaşi misiune. Organizaţia mondială a Bisericii Adventiste are caracter reprezentativ, organismele ei de conducere, de la toate nivelele fiind alese prin votul majorităţii delegaţilor. Forul central de conducere al bisericii la nivel mondial este Conferinţa Generală, care are 11 diviziuni teritoriale pe tot globul.
Biserica Adventistă este prezentă în peste 190 ţări de pe glob, cu peste 15 milioane de credincioşi, dintre care 8 milioane sunt botezaţi.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din România are relaţii cu organizaţiile religioase din străinătate şi este subordonată spiritual şi doctrinar Organizaţiei Mondiale Adventiste.
Penticostalismul este o continuare a mişcării de „redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în secolul trecut. Pe la 1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra celor credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia). Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile). Întrucât a cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii noii mişcări religioase au adoptat denumirea de penticostali.
Din S.U.A. mişcarea penticostală s‑a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000 în 1906 la peste 350.000 în 1936.
Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, credinţa penticostală s‑a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.
Asociaţia credincioşilor penticostali s‑a constituit în anul 1924. Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, când mulţi pastori au fost trimişi în închisoare sau lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.
Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se administrează botezul prin cufundare în apă, în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului cu Duhul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Duhului Sfânt, care pot să‑şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin rugăciune.
Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat, respectându‑se autonomia bisericească locală. Cultul are o conducere colectivă centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri şi de Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste organe sunt alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de conducere a cultului, care se întruneşte o dată la 4 ani.
Bisericile locale au ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale: Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea şi Suceava.
Pregătirea pastorilor se face la nivel universitar, în cadrul Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De asemenea, cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două şcoli postliceale.
Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori.
În fruntea unei biserici se află un pastor sau mai mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică. Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi pastorului.
Biserica Penticostală are ca organ de presă oficial „Cuvântul Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în seminarii şi în Institutul Teologic Penticostal.
Cultul întreţine legături cu Bisericile Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială „Church of God”, cu sediul la Cleveland (Tennessee) ‑ S.U.A., datorită mai multor asemănări doctrinare şi organizatorice.
| Documente ataşate |
|---|
| » Statutul Cultului Crestin Penticostal |
Popularizarea denumirii de baptişti, formă prescurtată a titulaturii de anabaptist se datorează, în special, eforturilor lui John Smith care a întemeiat în Ţările de Jos, în anul 1609, o biserică baptistă. Dacă această titulatură s-a perpetuat, până în ziua de astăzi, acest fapt nu poate fi pus decât pe seama continuării unei tradiţii.
În prezent, baptiştii constituie una din cele mai răspândite confesiuni creştine protestante din lume, având biserici în peste 211 ţări şi state şi un număr de aproximativ 120 milioane de credincioşi. În România, prima biserică baptistă a luat fiinţă în anul 1856, în Bucureşti.
În practica religioasă, baptiştii îşi propun să se remarce prin reîntoarcerea la ceea ce înţeleg prin „simplitatea bisericii din veacul apostolic”. Ei afirmă principiile Reformei: „Sola Scriptura – Numai Scriptura”, „Sola Fidae – Numai Credinţa”, „Sola Gratia – Numai Harul” şi „Soli Deo Gloria – Numai lui Dumnezeu i se cuvine slava”. Potrivit acestor principii, singura autoritate în materie de credinţă şi practică religioasă este atribuită Bibliei, ca fiind inspirată în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. Mântuirea se dobândeşte numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin harul lui Dumnezeu, iar in toate şi pentru toate slava se cuvine doar lui Dumnezeu. Astfel, este înlăturat tot ceea ce este considerat ca fiind tradiţie ulterioară „veacului apostolic”: sunt negate autoritatea şi tradiţia Bisericii, este lăsat deoparte cultul liturgic şi alte tradiţii bisericeşti, nu sunt recunoscute rolul (mijlocitor) al Maicii Domnului – Fecioara Maria, al sfinţilor, rolul şi autoritatea clerului bisericesc, cinstirea icoanelor, statuilor şi moaştelor.
Baptiştii acceptă, în linii mari, simbolul de credinţă niceeo-constantinopolitan, afirmându-şi credinţa într-un singur Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Baptiştii cred că Dumnezeu Tatăl este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute. Baptiştii cred în dumnezeirea şi umanitatea Domnului Isus Hristos, născut din fecioara Maria, în moartea Sa ispăsitoare pe cruce, în învierea glorioasă şi înalţarea la cer, precum şi în a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, în slavă. Baptiştii cred, de asemenea, în dumnezeirea Duhului Sfant, care lucreaza în om naşterea din nou (convertirea) şi transformarea lui după chipul Fiului lui Dumnezeu.
În crezul şi practica bisericii baptiste, botezul se administrează în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, prin afundare în apă şi este precedat de convertirea celui ce se botează. Pentru copiii nou-născuţi există un serviciu religios de binecuvântare de către comunitate.
Baptiştii se organizează pe baza principiului autonomiei bisericii locale şi practică aşa-numita „preoţie universală”, sugerându-se prin aceasta că, în rândurile lor nu ar exista o distincţie între clerici şi laici. Pe lângă simplii fraţi şi surori există fraţii-păstori, fraţii-presbiteri sau fraţii-diaconi.
Închinarea publică a baptiştilor se realizează prin participarea tuturor credincioşilor, de regulă, prin cantare, rugăciune, citirea şi propovăduirea Sfintelor Scripturi. Zidirea duhovnicească se face şi in grupuri mici, in case particulare sau in lăcaşul de închinare, prin studiul Bibliei şi rugăciune. Momentul culminant al inchinării publice îl reprezintă Cina Domnului, înţeleasă în mod simbolic, prin care biserica locala comemorează jertfa unică a Noului Legământ, ce a fost adusă o dată pentru totdeauna de Isus Hristos.
Baptiştii sărbătoresc Duminica – ziua învierii Domnului, ca zi de închinare săptămânală, precum şi sărbătorile anuale legate de evenimentele principale ale istoriei mântuirii: Naşterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Săptămâna Patimilor, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului Isus Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Baptiştii promovează pe plan mondial un tip de misiune potrivit căruia fiecare credincios este dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor, atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi.
Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste, în anul 1920. În prezent, Cultul Creştin Baptist din România – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Romania, care constituie unul dintre cele 18 culte religioase recunoscute de stat şi funcţionează în baza Decretului-Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general al Cultelor, a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a prevederilor constituţionale. Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.
În prezent, Cultul Creştin Baptist din România cuprinde circa 1800 de biserici în toate regiunile ţării, organizate teritorial în comunităţi, numărând aproximativ 127.000 de persoane (conform recensământului din 2002). Aceste biserici sunt slujite de 700 de pastori şi misionari. Personalul duhovnicesc şi de specialitate este pregătit în cadrul şcolilor cultului. În România, Cultul Creştin Baptist are opt licee teologice, două şcoli postliceale şi două instituţii de învăţământ superior: Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, cu specializarea Teologie Baptistă Pastorală, şi Universitatea Emanuel din Oradea cu specializările Teologie Baptistă Pastorală, Teologie Baptistă Didactică–Asistenţă Socială, Pedagogie Muzicală şi Managementul Organizaţiilor. De asemenea, în cadrul Universităţii din Bucureşti funcţionează Facultatea de Teologie Baptistă–Litere şi Asistenţă Socială, iar în cadrul Universităţii din Oradea funcţionează specializarea Teologie Baptistă–Litere.
Uniunea Baptistă din România editează revista „Creştinul-azi”, un supliment teologic periodic, precum şi lucrări teologice şi alte materiale tipărite sau audio-vizuale pentru activităţile specifice ale bisericilor.
Datorită credinţei în separarea bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la stat pentru salarizarea personalului de cult. Ei cred că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a bisericii de care aparţine. Implicarea statului în redistribuirea unui procent din taxele şi impozitile percepute de la cetăţeni către cultele religioase reprezintă impunerea unei anumite teologii politice de stat asupra cetăţenilor care nu împărtăşesc respectiva teologie politică.
| Documente ataşate |
|---|
| » Statutul de organizare si functionare a Cultului Crestin Baptist |
Cu ocazia aniversarii a 400 de ani de la înfiinţarea primei biserici baptiste în Amsterdam, Paul Chiş realizează prin intermediul articolului de faţă scris pentru site-ul Clujul Evanghelic, o incursiune în istoria baptiştilor. Autorul analizează originile acestei mişcări religioase, prezintă elemente doctrinare, precum şi diferentele dintre baptişti şi alţi protestanţi.
Iniţiatorul mişcării baptiste este John Smyth (1570-1612). Acesta s-a născut în comitatul Lincolnshire din Anglia. A făcut studiile primare la Gainsbourgh (o localitate din acelaşi comitat), apoi a studiat teologia la Christ College în cadrul Universităţii Cambridge, unde şi-a luat diplomele de licenţă şi masterat în teologie. În 1594 Smyth a fost ordinat preot în biserica Angliei şi ales în conducerea Christ College (aşa se numeşte facultatea de teologie a Universităţii Cambridge).[...]
Din 1598 Smyth a ajuns preot în locaitatea Lincoln, unde conţinutul predicilor sale a fost interpretat ca un afront personal de către unele oficialităţi locale care au făcut în aşa fel încât să fie demis. După demitere a plecat la Gainsbourgh unde a practicat medicina. În Gainsbourgh văzând că parohia locală duce lipsă de un preot compentent (preotul din localitate îşi neglija îndatoririle, nu predica şi lipsea des din sat, dar încasându-şi leafa care nu era mică, fără nici-o problemă) John Smyth a preluat el sarcina slujirii bisericii, vestind cuvântul lui Dumnezeu. Problema era că nu a obţinut avizul episcopului local pentru a predica fiind mustrat cu asprime pentru că a întrăznit să predice fără aprobare.
Acest incident l-a adus în conflict cu conducerea bisericească a vremii şi l-a determinat pe Smyth şi pe ceilalţi membrii ai bisericii din Gainsbourgh (după multe rugăciuni şi studierea Scripturii) să se separe împreună cu congregaţia de Biserica Anglicană devenind o biserică independentă sau separatistă. [...] În aceea vreme un astfel de gest era ilegal, biserica anglicană fiind biserică de stat, iar Smyth şi ceilalţi enoriaşi din Gainsbourgh riscau pedepse dure, poate chiar moartea. De fapt persecuţia nu a întârziat să apară, regele Angliei James I a început să persecute grupările puritane şi separatiste din regatul său, mulţi dintre ei fiind încarceraţi sau omorîţi.
John Smyth care ajunsese liderul congregaţiei din Gainsbourgh a decis să fugă în Olanda împreună cu toţi enoriaşii pentru a scăpa de persecuţie. Olanda fiind cea mai tolerantă ţară din punct de vedere religios din Europa, adăpostind oameni din toată Europa de persecuţiile religioase care bântuiau pe atunci continentul.
John Smyth şi cei care erau cu el s-au mutat în 1608 la Amsterdam, unde şi-au stabilit sediul bisericii într-o brutărie deţinută de un anabaptist.[...] Fiind influenţat de anabaptişti dar şi în urma studierii Bibliei John Smyth a ajuns la concluzia că trebuie să se adopte botezul pe baza credinţei personale. Mai întâi s-a autobotezat pe el şi apoi l-a botezat pe prietenul său Thomas Helwis şi pe ceilalţi pe membrii ai congregaţiei, în 1609. [...]
Cele mai importante idei ale baptiştilor englezi erau: practicarea botezului pe baza credinţei personale (iniţial baptiştii au practicat botezul prin turnare, abia la câţiva ani după moartea lui Thomas Helwis s-a introdus cutuma botezului prin scufundare), promovarea libertăţii religioase şi a separării bisericii de stat, accentul pus studierea scripturii. Toate aceste lucruri îi apropie pe baptişti de anabaptişti, fiind lucruri ce au fost susţinute întotdeauna de ambele grupări.[...] Articolul complet se gaseste pe site-ul Clujul Evanghelic.ro
Autor: Paul Chiş
Aproape toţi evanghelicii neoprotestanţi din România cunosc câte ceva despre cultul din care fac parte ca şi despre celelalte culte neoprotestante, pastorii şi teologii neoprotestanţi participă adesea la evenimente comune cum ar fi evanghelizările sau conferinţele de studiu biblic iar “laicii” au relaţii de prietenie cu membrii din alte biserici. Putem spune că între baptiştii, penticostalii şi creştinii după evanghelie din România s-au creat de-a lungul timpului legături puternice de prietenie şi cunoaştere reciprocă. După ani de zile am ajuns să ne cunoaştem destul de bine.
În România însă mai există un grup de biserici mai puţin cunoscute neoprotestanţilor români, biserici care îşi au originea în Reforma Protestantă a sec. XVI-lea, despre acestea aş dori să vorbesc în acest articol. Scopul meu este să prezint istoria (pe meleagurile româneşti), doctrinele şi starea spirituală actuală a acestor biserici.
În timpul Reformei Bisericii din sec.XVI au apărut trei biserici sau denominaţii/culte protestante. Acestea sunt: Biserica Evanghelică Lutherană, Biserica Reformată şi Biserica Anabaptistă (care are mai multe ramuri).
Imediat după ce Martin Luther şi-a publicat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittemberg (31 octombrie 1517) prin care critica abuzurile şi păcatele papalităţii au urmat în succesiune rapidă o serie de evenimente care în cele din urmă au dus la naşterea unor noi biserici independente de papa de la Roma. Scopul lui Luther era de a purifica Biserica Romano-Catolică de elementele nebiblice care patrunseseră în interiorul ei de-a lungul secolelor. Trebuie precizat faptul că Luther nu a avut de gând să creeze o nouă biserică ci să o reformeze pe cea existentă şi anume Biserica Romano-Catolică, abia după ce papa l-a excomunicat (1520) Luther a început să organizeze un nou cult independent de papă. Principiile după care s-a ghidat Luther în lucrarea sa au fost: Sola Scriptura (numai Scriptura – Scriptura ca singura autoritate în ceea ce priveşte viaţa de credinţă), Sola fides (numai credinţa- mântuirea poate fi obţinută doar prin credinţa în Isus Hristos), Sola Gratia (numai harul- doar harul lui Dumnezeu il poate salva pe om de păcat şi blestem) şi Solus Christus. Aceste principii au fost preluate apoi de toţi ceilalţi reformatori (Zwingli, Jean Calvin, Conrad Grebel, Menno Simons) care fiecare în parte a mai adăugat apoi şi alte principii.
Încă din timpul vieţii lui Luther, Reforma s-a răspândit rapid în toate colţurile Europei, inclusiv în Transilvania. Primele idei specifice Protestantismului au pătruns în Transilvania încă din 1519 când cărţile lui Martin Luther au fost aduse şi răspăndite pentru prima oară, de către negustorii şi studenţii saşi care călătoriseră în Germania. Dieta (Parlamentul) Ungariei a interzis în 1526 promovarea ideilor protestante şi au luat măsuri drastice împotriva protestanţilor, dar înfrângerea armatei maghiare de către turci la Mohacs şi moartea regelui Ungariei pe campul de bătălie au făcut ca aceste măsuri să nu poată fi puse în aplicare. Protestantismul se răspândeşte rapid printre saşi, maghiari dar şi printre români iar în 1533 Johannes Honnterus, un bogat şi cultivat cetăţean din Braşov, organizează Biserica Lutherană din Transilvania. Tot Johannes Honnterus deschide şcoli şi tipăreşte cărţi, transformând Braşovul într-un centru cultural de prim rang. Protestantismul s-a răspândit şi în alte cetăţi săseşti precum Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa.
Spre deosebire de saşi care erau adepţi ai ideilor lui Luther, maghiarii în marea lor majoritate au devenit adepţi ai lui Jean Calvin. Cu timpul au apărut tensiuni între ramurile lutherane şi calviniste ale Bisericii Protestante din Transilvania care au dus în 1564 la despărţirea lor în timpul Sinodului de la Aiud. Astfel a apărut Episcopia Reformată a Ardealului care cuprindea membrii de etnie maghiară adepţi ai teologiei lui Jean Calvin. O mică parte din maghiari însă a decis să rămână lutherani.
Atât lutheranii cât şi reformaţii au încercat să îi atragă pe români la protestantism şi în acest sens au tradus cărţi şi catehisme în limba română, au numit preoţi şi episcopi din rândurile lor. Cele mai importante cărţi religioase editate în această perioadă pentru români au fost: Catehismul de la Sibiu din 1544 (catehism ce prezenta doctrinele lutherane), Întrebarea Creştinească din 1559-1560 (este o carte ce conţine cele 10 porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucţiuni privind rugăciunea, botezul şi nunţile), Tetraevanghelul (cuprinde cele 4 evanghelii traduse în limba română, acest volum a fost editat de mai multe ori : în 1546 la Sibiu, în 1552 la Sibiu şi 1560 la Braşov), Psaltirea din 1570 (este o traducere a Psalmilor în limba română, traducere ce a fost sponsorizată de Pavel Tordaşi, episcopul bisericilor reformate române din Transilvania), Palia de la Orăştie din 1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în limba română realizată de către diaconul român Coresi ), Noul Testament în limba română din 1648 publicat la Alba Iulia.
Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul principilor reformaţi ai Transilvaniei care le-au finanţat. Cu toate că majoritatea românilor au rămas ortodocşi au fost şi unii care au devenit reformaţi. Bisericile Reformate româneşti au continuat să existe mult timp în Transilvania dar în cele din urmă au dispărut ca urmare a faptului că membrii lor au fost asimilaţi în comunităţile maghiare. Astăzi nu mai există niciun român membru în Biserica Reformată din Transilvania.
Reforma a reuşit să pătrundă şi în Moldova în timpul domniei lui Despot Vodă (Ioan Iacob Heraclid) între 1561 şi 1563, acesta fiind singurul domnitor al unei ţări româneşti de confesiune reformată. Despot Vodă, originar din Creta sau Samos (insulă din Grecia), a fost fiul adoptiv al unui nobil grec. După moartea acestuia el călătoreşte în Franţa unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii din Montepellier, apoi pleacă în Germania unde lucrează ca mercenar şi în cele din urmă ajunge în Transilvania unde reuşeşte să îl convingă pe un nobil maghiar să îl ajute să cucerească tronul Moldovei. Cu ajutorul mercenarilor acestui nobil Ioan Heraclid îl înfrânge pe Vasile Lăpuşneanu, domnul Moldovei, şi îi ia tronul.
În perioada cât a stat în Germania Despot Vodă a devenit adept al protestantismului, pe care a încercat să îl promoveze apoi şi în Moldova. Din nefericire pentru el moldovenii nu au fost prea interesaţi să devină protestanţi, ci au rămas fideli Bisericii Ortodoxe. Deşi nu a reuşit să răspândească principiile Reformei în Moldova, Despot Vodă a avut un rol important în dezvoltarea culturii şi educaţiei în Moldova întemeind Şcoala latină de la Cotnari, prima universitate românească.
În Transilvania au existat nu doar biserici reformate sau lutherane ci şi anabaptiste. Anabaptiştii (care înseamnă rebotezătorii, nume dat de adversarii lor datorită faptului că nerecunoscând validitatea botezului”aplicat” lor la naştere au început să se autoboteze sau să se lase botezaţi ca adulţi), reprezintă ramura radicală a Reformei care pe lângă principiile introduse de Luther şi Calvin au reintrodus şi botezul adulţilor, au eliminat botezul nou născuţilor, au promovat nonviolenţa şi libertatea religioasă.
Întemeietorii acestei ramuri a Protestantismului au fost Conrad Grebel, Felix Manz şi Georg Blaurock, nişte foşti ucenici ai reformatorului elveţian Huldrich Zwingli.
Primii anabaptişti au apărut în Transilvania pe vremea principelui Gabor Bethlen care în 1622 i-a colonizat la Vinţu de Jos în actualul judeţ Alba. Anabaptiştii au rămas în Transilvania până în sec. XVIII când din cauza persecuţiilor la care erau supuşi de autorităţile habsburge şi de călugării catolici iezuiţi au fost nevoiţi să emigreze în Rusia. Anabaptiştii nu vor mai reveni în ţările române decât după 1989, când o grupare misionară anabaptistă (din ramura menonită) din SUA, Christian Aid Ministries, a deschis o asociaţie caritabilă la Suceava. Tot Christian Aid Ministries editează şi revista Sămânţa Adevarului.
Persecutarea anabaptiştilor în sec. XVIII a fost singurul caz de persecuţie pe motive religioase din Transilvania, această regiune a Europei fiind foarte tolerantă din punct de vedere religios. În Transilvania nu au existat niciodată sângeroasele războaie civile politico-religioase din Germania sau Franţa. Iar Transilvania a fost prima regiune din Europa unde s-a emis un decret de toleranţă religioasă, Edictul de la Turda din 1568, care garanta libertatea exercitării religiei pentru cetăţenii Transilvaniei şi recunoştea 4 confesiuni oficiale sau”religii recepte”: Biserica Romano Catolică, Biserica Lutherană, Biserica Reformată, Biserica Unitariană. Acest edict a fost adoptat în cadrul dietei Transilvaniei de la Turda din 1568 la iniţiativa principelui Janos Zsigmond Zapolya.
Până la începutul secolului XX bisericile protestante din Transilvania nu au trecut prin evenimente deosebite, apoi după primul război mondial şi după unirea Transilvaniei cu România congregaţiile lutherane maghiare şi slovace au format Biserica Evanghelică Sinodo-Presbiteriană care acum poartă denumirea de Biserica Evanghelica Lutherană din România. Congregaţiile lutherane săseşti au format Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană.
În Biserica Reformată din Transilvania, compusă din membrii de etnie maghiară, a apărut la începutul sec. XX o grupare de trezire spirituală care se numea Betania, care cuprindea pastori şi laici reformaţi hotărâţi să scoată Biserica Reformată din starea de formalism şi lâncezeală spirituală în care se găsea şi să propovaduiască Cuvântul lui Dumnezeu. Betaniştii puneau un mare accent pe necesitatea pocăinţei personale a fiecarui credincios reformat şi pe relaţia personală cu Isus Cristos. Unul din cei mai de vază betanişti a fost pastorul Ferenc Visky. Acesta a fost arestat în anii 50 de autorităţile comuniste pentru refuzul său de a înceta activitatea sa în cadrul organizaţiei Betania. Împreună cu el au fost arestaţi şi alţi betanişti atât pastori cât şi laici. Persecuţia împotriva reformaţilor betanişti a devenit şi mai puternică în 1956 în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, betaniştii fiind acuzaţi de complot împotriva regimului comunist şi iredentism. Binenţeles acuzaţiile erau false. În închisoare Ferenc Visky l-a cunoscut pe pastorul Lutheran Richard Wurmbrand cu care a devenit bun prieten.
Betaniştii nu au fost persecutaţi doar de Securitatea Comunistă ci şi de ierarhii reformaţi care erau colaboratori ai regimului comunist şi care în anii 50 au promovat de la amvoanele bisericilor ideologia comunistă. Betaniştii s-au opus acestui lucru iar Episcopia Reformată a desfiinţat organizaţia şi a concediat pastorii care făceau parte din ea. Organizaţia Betania s-a reinfiinţat după 1989 şi desfăşoară o serie de activităţi de evanghelizare, precum şi caritabile şi culturale dar nu este deloc agreată de episcopul Tokes Laszlo.
Nici în cazul Bisericii Lutherane lucrurile nu au stat mai bine, foarte mulţi saşi lutherani au fost arestaţi sau deportaţi pe motiv că în timpul celui de al doilea război mondial au colaborat cu Germania nazistă. Apoi mulţi dintre ei au emigrat în Germania de Vest (RFG), acest fenomen acutizandu-se după 1989. Astăzi au mai rămas foarte puţini saşi lutherani în România iar bisericile săseşti sunt goale sau au fost date spre folosinţă altor culte, cele care au o valoare culturală deosebită au fost reparate cu bani provenind din Germania dar în puţine dintre ele se mai ţin slujbe în mod regulat.
Din punct de vedere administrativ astazi Biserica Reformată din Transilvania este organizata în două episcopii: Episcopia de pe Lângă Piatra Craiului cu sediul la Oradea sub conducerea episcopului Laszlo Tokes şi episcopia Ardealului cu sediul la Cluj sub conducerea lui Geza Pap.
Cea mai mare problemă a bisericilor Lutherane şi Reformate din România este însă teologia liberală care a pătruns puternic în facultăţile de teologie protestante, sub influenţa bisericilor protestante liberale din străinătate. O consecinţă a acestui lucru este că atât Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană cât şi Biserica Reformată hirotonisesc femei ca pastori. Asta în ciuda faptului că astfel se încalcă porunca apostolului Pavel din 1 Timotei 2: 11-12 şi 1 Corinteni 14:34 dar şi practica Bisericii Universale din epoca apostolilor şi până acum. O altă problemă a Bisericii Reformate este şi faptul că episcopul Laszlo Tokes se ocupă mai mult de politică şi de promovarea ideilor sale naţionaliste (obtinerea autonomiei ţinutului Secuiesc) decât de propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ca reacţie la liberalismul Bisericii Reformate din Ungaria (care are strânse legături cu Biserica reformată din Transilvania), un grup de pastori şi studenţi reformaţi au format în 1998 cu ajutorul unor misionari reformaţi conservatori din SUA Biserica Reformata Presbiteriană din Europa Centrală şi de Est care are congregaţii în Ungaria, Slovacia, Ucraina şi România. Una din congregaţiile din România se găseşte chiar la Cluj-Napoca.
Biserica Evanghelică Lutherană Germană are sediul la Sibiu iar Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară (ambele de Confesiune Augustană) are sediul la Cluj. La Bucureşti există o Biserică Lutherană Liberă formată din membri români, această congregaţie a fost păstorită de Richard Wurmbrand până la plecarea sa din ţară.
Previziunile cu privire la viitorul bisericilor protestante din România nu arată prea bine. Teologia liberală a acestor biserici combinată cu emigraţia membrilor (în cazul saşilor) şi cu secularizarea rapidă a societăţii româneşti va face ca numărul de practicanţi lutherani şi reformaţi să fie tot mai scăzut iar viaţa spirituală a respectivelor biserici tot mai departe de cum vrea Domnul să fie. Să sperăm că viitoarea generaţie de teologi reformaţi şi lutherani va fi mai ataşată principiilor Biblice decât actuala generaţie şi va ştii cum să provoace o nouă trezire spirituală.
Bibliografie :
- Hancock-Ştefan George, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, ed.Cartea Creştină, Oradea, 2003.
- wikipedia.ro
- culte.ro
- adevarul.ro – BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)
- bisericalutheranalibera.ro
- reformatus.net
- wbwmission.org
- icrconline.com (site reformat de orientare conservatoare)
- wrfnet.org (site reformat de orientare conservatoare)
- danutm.wordpress.com
- anabaptists.org
Observaţii:
1. Termenul Protestant a apărut în 1529 în cadrul Dietei de la Speyer când un grup de 5 principi germani care îl susţineau pe Martin Luther a adresat împăratului “Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană”, Carol V, o petiţie prin care îşi manifestau nemulţumirea faţă de unele măsuri discriminatorii luate de împărat şi Dietă faţă de adepţii lui Luther. Această petiţie sau plângere purta numele de Protestatio în latină. Ulterior termenul a ajuns să denumească pe toţi membrii grupurilor religioase necatolice sau după caz neortodoxe. Iniţial adepţii lui Martin Luther şi Jean Calvin au făcut parte dintr-o singură biserică sau denominaţie/cult dar în 1564 după moartea lui Calvin, adepţii lui s-au despărţit de lutherani, fenomenul acesta având loc în toată Europa. Astfel au apărut două biserici care se revendicau a fi protestante: Biserica Evanghelică sau Lutherană şi Biserica Reformată sau Calvină. În Elveţia adepţii lui Jean Calvin s-au unit cu cei ai lui Huldrich Zwingli în 1549 prin adoptarea unei marturisiri comune de credinţă: Consensus Tigurinus. Biserica reformată şi lutherană au reprezentat Reforma magisterială, numită aşa pentru că era sprijinită de conducătorii politici sau de magistraţi iar Bisericile anabaptiste au reprezentat Reforma radicală pentru că promovau idei radicale pentru aceea perioadă cum ar fi libertatea religioasă totală şi botezul adulţilor şi pentru că nu erau sprijiniţi de conducătorii politici.
Articol preluat cu acordul autorului de pe site-ul ClujulEvanghelic.ro
